Au trecut 10 zile de la o tragedie pe care nu
credeam ca vom ajunge sa o trăim în această ţară! Trecem cu totii, prin nişte
zile negre, în care simţim o avalanşă de stări de la durere şi furie, până la
frustrare şi umilinţă. Un lung şir de întrebări ne va bântui de acum încolo
pentru mult timp. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Cine sunt vinovaţii? Ce vom
face de acum încolo pentru ca o asemenea tragedie şi altele de acest gen să nu
se mai repete?
S-a scris deja mult despre acest eveniment cât
se poate de tragic şi în mare parte, ştirile de la TV, sunt despre acest lucru.
Am simtit nevoia sa scriu despre ceea ce simt în aceste zile din perspectiva
omului care trăieşte în această ţară dar şi a profesorului.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu elevi de la
clasele a unsprezecea şi a douăsprezece la care predau, dar şi cu elevi care nu
sunt ai mei. I-am rugat să definească termenul de “empatie”. Aproape niciunul
nu a reuşit să o facă. Ceea ce este cât se poate de regretabil. Mi-am dat seama
că acest sistem ticăloşit care conduce Romania de atâţia ani aproape a reuşit
să distrugă ceea ce ar trebui să fie cea mai importantă calitate sau valoare
existentă în noi.
S-a scris mult pe Facebook în aceste zile.
Oamenii au descoperit puterea libertăţii de exprimare. Si au scris. Dar, oare
câţi din cei care şi-au exprimat opinia pe FB, au reuşit, sau măcar au încercat
să aibe decenţa de a respecta memoria celor care au pierit în acest tragic
eveniment? Faptul că există încă foarte mulţi care, la o zi de la eveniment,
postează pe FB personal selfie-uri cu ei sau poze cu maşina, căţelul sau pisica
lor, etc, arată câtă lipsă de empatie au. La fel cei care acuză, cu atâta
cinism, pe “sataniştii” care s-au dus în acel club… Dumnezeule mare! Cum pot
oamenii să pună cu atâta uşurinţă etichete atât de dure unor semeni de-ai lor
pe care nu îi cunosc deloc? Pentru că oamenii sunt leneşi. Iti este mult mai
uşor să iei piatra de jos şi să o azvârli decât să cauţi să afli ce fel de om
este cu adevărat cel pe care tocmai ai decis să îl ucizi. Prima variantă e
simplă şi înseamnă o distanţare emoţională faţă de victimă. Iei piatra, o
azvârli şi omul moare departe de tine, undeva, pe caldarâm, în timp ce medicii
îl resuscitează. A doua optiune implică efort şi emoţie. Inseamnă să te apropii
de victimă, să îi vezi rănile provocate de ceilalţi care au azvârlit piatra
înaintea ta, să îi simţi durerea şi atunci… vei lăsa piatra din mână să cadă pe
pământ. Dar asta înseamnă să suferi tu, iar tu nu mai vrei să suferi, pentru că
ai suferit destul, nu mai vrei să vezi părinţi urlând de durere pe stradă
pentru că şi-au pierdut fiul student la arhitectură sau politehnică, nici cinci
copii care au rămas orfani pentru că mama lor lucra la negru în club ca femeie
de serviciu, şi nici eroi cu spate lat şi barbă care au sărit în foc ca să
salveze oameni. Nu, nu mai vrei asta! Pentru că te tulbură. Si te împiedică
să-ţi mai bei cu aceeaşi poftă cafeaua de dimineaţă cu care te-ai obişnuit aşa
de mult! Si te deranjează că tabloidul pe care îl răsfoieşti cu atâta poftă în
căutarea micilor sau marilor scandaluri din show-biz va începe să publice numai
ştiri despre copii de cincisprezece ani şi eroi şi părinţi morţi într-un
incendiu în club! Nu, nu vrei asta! Vrei să azvârli piatra, să termini odată cu
circul şi văicăreala victimei şi să te întorci la jocul tău de pe FB, la
“Mireasă pentru fiul meu”, la “Noră pentru mamă”, hai termină cu plânsul şi adu
floricelele că începe X-Factor sau “Vocea României”… ”Uff, la naiba, unul
dintre concurenţii de la Vocea României era şi el în club şi acum se zbate
între viaţă şi… ce tâmpenie, nici aicea nu scap de clubul asta de satanişti…”
Cu ce drept ne judecăm unii pe alţii, când
Dumnezeu însuşi (dacă este să ascultăm vocea bisericii) ne judecă după ce murim? Cât de jos am ajuns
dacă facem asta? Şi dacă oamenii aceia erau manelişti, nu mai era la fel de
mare tragedia? Inainte de a fi manelişti, rockeri şi altcumva, SUNTEM OAMENI!
Si oare nu e timpul să lămurim odată pentru
totdeauna cum e chestiunea asta cu rockerii satanişti? Ce legătură directă este
între rock sau chiar heavy-metal şi Satan? Doar că oamenii se manifestă
exploziv, dau din cap ca posedaţii şi poartă negru asta înseamnă că îl
venerează pe diavol? As dori sa-i întreb pe cei care acuză, oare nu au fost
niciodată tineri şi rebeli? Oare nu s-au histerizat niciodată pe vreo piesă
de-a lui Elvis sau a celor de la Beatles când aveau 18-19 ani? Nu au urlat
niciodată din toţi plămânii la concertele din cadrul Cenaclului Flacăra organizat
de Adrian Păunescu? Sau nu au vibrat niciodată la cântecul “Trenul fără naş” sau
“Strada ta” al celor de la Iris?
As vrea să le mărturisesc mai ales celor care
mă cunosc la fel de mult pe cât îi
cunosteam noi toţi pe cei din club că heavy-metalul mi-a salvat viaţa. Aveam
18-19 ani şi eram plin de frustrare. De ce? Pentru că ma confruntam cu aceleaşi
probleme cu care se confruntă orice adolescent. Probleme de identitate, de
dragoste, lipsa încrederii de sine, etc. Simţeam că părinţii nu mă pot înţelege
şi ajuta, cu una sau două excepţii îmi
uram profesorii, şcoala mi se părea o corvoadă, predicile anoste ale preoţilor
nu mă mai atrăgeau deloc şi gândurile de distrugere a tot şi toate din jur nu
îmi dădeau pace. Si atunci, un rocker nebun, care şi în prezent îmi este unul
dintre cei mai buni prieteni, “mi-a făcut cunoştinţă” cu cei de la Metallica.
M-am dus în camera mea, am ascultat albumul “Master of puppets” şi cred că timp
de două ore am strigat şi am dat din cap continuu. Când m-am oprit, mi-am dat
seama că nu mai simţisem niciodată o asemenea pace şi linişte, dar şi o
asemenea energie constructivă. Toată furia dispăruse. Din acel moment, am
început să scriu poezii. Pentru că, din acel moment, am început să simt enorm.
Ascultam versurile şi nu-mi venea să cred ce aud. Băieţii aştia vorbeau de
moarte, de viaţă, de război, onoare şi puterea de a te ridica de jos şi a merge
mai departe. Vorbeau despre un Dumnezeu păpuşar care mişcă actorii pe scenă –
noi, oamenii, vorbeau despre un război care transformă un tânăr de 21 de ani
într-o maşină de ucis, despre o planetă care se întunecă din cauza poluării,
etc.
Heavy metal înseamnă cu mult mai mult decât un
ritm nebunesc. Inseamnă simţire maximă, vibraţie, trăire. Inseamnă o celebrare
a vieţii. Este exact ce sărbătoreau acei frumoşi tineri în clubul “Colectiv”.
Pe toti cei cărora le place să judece şi să
arunce cu piatra, îi invit să asculte versurile melodiilor. O să aibă surpriza
să descopere poate cele mai umaniste mesaje pe care le-au întâlnit în muzică.
De la oră la oră numărul victimelor de la club
creşte… 33…38…41…45… Dumnezeule mare! Când se va opri? Ne uităm la televizor şi
vedem durere, lacrimi şi minciuni. Ne mint că au tot ce le trebuie, că au
condiţii excelente pentru victime, că fac tot ce pot să le salveze…. Minciuni!
Numai minciuni! Acum plătim factura a 25 de ani de stat în faţa televizorului
şi de făcut… nimic. Pentru că în afară de a ne plânge unul pe umărul celuilalt,
nu am făcut nimic. Am închis ochii când ne-au arătat morţii de la revoluţie, am
închis ochii când şi-au dat oamenii foc în piaţa revoluţiei în semn de protest,
am închis ochii când minerii au bătut şi omorît oameni, am închis ochii când
ne-au ars bebeluşii în spital…. şi am schimbat canalul pe… Sclava Isaura, Mala
Mujer, Robingo si Tânăr şi Neliniştit, etc sau mai recentele Masterchef,
Wrestling, “Suleyman magnificul”, “Un show păcătos”, etc.
Dar e timpul să ne trezim. E timpul să ne
întrebăm dacă aceasta este România în care vrem să trăim. Trebuie să ne trezim
şi să ne întrebăm: cine sunt românii? ce valoare au ei? care este istoria
noastră?
E timpul să ne cunoaştem cu adevărat istoria. E
timpul să spunem că înaintaşii nostri au ţinut piept timp de sute de ani
otomanilor în timp ce alte popoare “civilizate”au cucerit pe alţii şi au vărsat
mult sânge.
E timpul sa aflam ca TRAIAN VUIA, AUREL VLAICU, HENRI COANDA,
CONSTANTIN BRANCUSI, GEROGE ENESCU, CIPRIAN PORUMBESCU, LUCIAN BLAGA, MIRCEA
ELIADE, EMIL CIORAN, EUGEN IONESCU, NADIA COMANECI, DUMITRU PRUNARIU, etc sunt români. E timpul să aflăm că dacă nu ar
fi fost un roman pe nume PETRACHE POENARU, nu ar mai fi existat stiloul şi că insulina
a fost descoperită de fiziologul roman NICOLAE PAULESCU, şi nu de americani, cei care doar i-au furat
descoperirea. E timpul să aflăm că tehnologia de filmare slow-motion e
inventată de doi români, RADU CORLAN și PETRU POP, şi că pentru această invenţie Academia
Americană de Film i-a premiat cu Scientific Engineering Award, un fel de Oscar
în lumea științei. E timpul să
citim publicistica lui MIHAI EMINESCU şi să înţelegem că înainte să fie un mare
poet, a fost un mare patriot, care îi încondeia pe corupţii ţării. Si că de
aceea a fost discreditat şi, mai mult ca probabil, ucis. E timpul să-l citim pe
CARAGIALE şi să înţelegem că politicenii nu s-au schimbat deloc de la “O
scrisoare pierdută”. Dimpotrivă, au devenit şi mai lacomi şi mai buni în arta
manipulării. Si că e timpul să ripostăm. Dar în niciun caz cu violenţă. E
timpul să aflăm despre GANDHI şi, despre cum e “să fii schimbarea pe care vrei
să o vezi în lume” si despre MARTIN LUTHER KING şi despre faptul că “vieţile
noastre se încheie în momentul în care rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor
care contează”. E timpul să ne învăţăm copiii ce înseamnă empatie, toleranţă,
dar şi vigilenţă şi spirit civic. Si mai înainte de toate, trebuie să renunţăm
la atitudinea defetistă. Am auzit deja destule voci în jurul meu care spun:
“degeaba ieşiti la protest, căci nimic nu se va schimba”. Dacă aşa este, atunci
înseamnă că aceşti oameni minunaţi care au ars de vii au pierit degeaba.
Inseamnă că vor mai pieri mulţi din noi şi că nimic nu se va schimba niciodată
şi că trebuie să uităm că oameni ca
Adrian Rugină şi Claudiu Petre au
intrat în foc pentru a salva vieţi. Sau că doi băieţi de 15 ani, pe nume Pavlos şi Laurenţiu şi-au scos prietenul imobilizat în scaunul cu rotile
afară din iadul de la Colectiv. Inseamnă că în curând, noţiuni ca cinstea,
empatia, încrederea, vor pieri, până când poporul însuşi va arde în incendiul
devastator al neputinţei şi delăsării.
Omenirea învaţă greu. A trebuit să moară zeci
de milioane de oameni în cele două războaie mondiale ca să înţelegem că “homo
homini lupus est” şi că, odată pornit, răul este greu de oprit. Acum
aproximativ 200 de ani, Edmund Burke spunea: “the only thing necessary for the triumph of evil is for good men to do
nothing.”(Singurul lucru necesar ca răul să triumfe este ca oamenii de bine
să nu facă nimic).
E timpul să facem ceva. Alternativa este
sumbră. Dacă nu vom lua atitudine, răul se va răspândi şi într-o zi, ne vom da
seama că nici măcar nu mai merită să încercăm să-l oprim, pentru că e prea
târziu. Nimeni nu a înţeles asta mai bine ca Edward Yashinski, un poet evreu care a supravietuit Holocaustului,
doar ca să moară într-o închisoare în Polonia comunistă. Nu cu mult timp
înainte de a părăsi această lume, el scria: “Fear not your enemies for they can only kill you. Fear not your
friends for they can only betray you. Fear only the indifferent who permit the
killers and the betrayers to walk safely on earth” (Nu te teme de duşmani
pentru că ei te pot doar ucide. Nu te teme de prieteni căci ei te pot doar
trăda. Teme-te doar de cei indiferenţi care le permit ucigaşilor şi
trădătorilor să meargă în siguranţă pe pământ)
DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA PE CEI CE AU PIERIT IN
ACEASTA TRAGEDIE! SA NE RUGAM PENTRU SANATATEA CELOR CARE AU SUPRAVIETUIT SI SE
ZBAT INTRE VIATA SI MOARTE!
