THE DAY WE GIVE IN IS THE DAY WE DIE

Au trecut 10 zile de la o tragedie pe care nu credeam ca vom ajunge sa o trăim în această ţară! Trecem cu totii, prin nişte zile negre, în care simţim o avalanşă de stări de la durere şi furie, până la frustrare şi umilinţă. Un lung şir de întrebări ne va bântui de acum încolo pentru mult timp. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Cine sunt vinovaţii? Ce vom face de acum încolo pentru ca o asemenea tragedie şi altele de acest gen să nu se mai repete? 

S-a scris deja mult despre acest eveniment cât se poate de tragic şi în mare parte, ştirile de la TV, sunt despre acest lucru. Am simtit nevoia sa scriu despre ceea ce simt în aceste zile din perspectiva omului care trăieşte în această ţară dar şi a profesorului.

Am avut ocazia să stau de vorbă cu elevi de la clasele a unsprezecea şi a douăsprezece la care predau, dar şi cu elevi care nu sunt ai mei. I-am rugat să definească termenul de “empatie”. Aproape niciunul nu a reuşit să o facă. Ceea ce este cât se poate de regretabil. Mi-am dat seama că acest sistem ticăloşit care conduce Romania de atâţia ani aproape a reuşit să distrugă ceea ce ar trebui să fie cea mai importantă calitate sau valoare existentă în noi. 

S-a scris mult pe Facebook în aceste zile. Oamenii au descoperit puterea libertăţii de exprimare. Si au scris. Dar, oare câţi din cei care şi-au exprimat opinia pe FB, au reuşit, sau măcar au încercat să aibe decenţa de a respecta memoria celor care au pierit în acest tragic eveniment? Faptul că există încă foarte mulţi care, la o zi de la eveniment, postează pe FB personal selfie-uri cu ei sau poze cu maşina, căţelul sau pisica lor, etc, arată câtă lipsă de empatie au. La fel cei care acuză, cu atâta cinism, pe “sataniştii” care s-au dus în acel club… Dumnezeule mare! Cum pot oamenii să pună cu atâta uşurinţă etichete atât de dure unor semeni de-ai lor pe care nu îi cunosc deloc? Pentru că oamenii sunt leneşi. Iti este mult mai uşor să iei piatra de jos şi să o azvârli decât să cauţi să afli ce fel de om este cu adevărat cel pe care tocmai ai decis să îl ucizi. Prima variantă e simplă şi înseamnă o distanţare emoţională faţă de victimă. Iei piatra, o azvârli şi omul moare departe de tine, undeva, pe caldarâm, în timp ce medicii îl resuscitează. A doua optiune implică efort şi emoţie. Inseamnă să te apropii de victimă, să îi vezi rănile provocate de ceilalţi care au azvârlit piatra înaintea ta, să îi simţi durerea şi atunci… vei lăsa piatra din mână să cadă pe pământ. Dar asta înseamnă să suferi tu, iar tu nu mai vrei să suferi, pentru că ai suferit destul, nu mai vrei să vezi părinţi urlând de durere pe stradă pentru că şi-au pierdut fiul student la arhitectură sau politehnică, nici cinci copii care au rămas orfani pentru că mama lor lucra la negru în club ca femeie de serviciu, şi nici eroi cu spate lat şi barbă care au sărit în foc ca să salveze oameni. Nu, nu mai vrei asta! Pentru că te tulbură. Si te împiedică să-ţi mai bei cu aceeaşi poftă cafeaua de dimineaţă cu care te-ai obişnuit aşa de mult! Si te deranjează că tabloidul pe care îl răsfoieşti cu atâta poftă în căutarea micilor sau marilor scandaluri din show-biz va începe să publice numai ştiri despre copii de cincisprezece ani şi eroi şi părinţi morţi într-un incendiu în club! Nu, nu vrei asta! Vrei să azvârli piatra, să termini odată cu circul şi văicăreala victimei şi să te întorci la jocul tău de pe FB, la “Mireasă pentru fiul meu”, la “Noră pentru mamă”, hai termină cu plânsul şi adu floricelele că începe X-Factor sau “Vocea României”… ”Uff, la naiba, unul dintre concurenţii de la Vocea României era şi el în club şi acum se zbate între viaţă şi… ce tâmpenie, nici aicea nu scap de clubul asta de satanişti…”

Cu ce drept ne judecăm unii pe alţii, când Dumnezeu însuşi (dacă este să ascultăm vocea bisericii)  ne judecă după ce murim? Cât de jos am ajuns dacă facem asta? Şi dacă oamenii aceia erau manelişti, nu mai era la fel de mare tragedia? Inainte de a fi manelişti, rockeri şi altcumva, SUNTEM OAMENI!

Si oare nu e timpul să lămurim odată pentru totdeauna cum e chestiunea asta cu rockerii satanişti? Ce legătură directă este între rock sau chiar heavy-metal şi Satan? Doar că oamenii se manifestă exploziv, dau din cap ca posedaţii şi poartă negru asta înseamnă că îl venerează pe diavol? As dori sa-i întreb pe cei care acuză, oare nu au fost niciodată tineri şi rebeli? Oare nu s-au histerizat niciodată pe vreo piesă de-a lui Elvis sau a celor de la Beatles când aveau 18-19 ani? Nu au urlat niciodată din toţi plămânii la concertele din cadrul Cenaclului Flacăra organizat de Adrian Păunescu? Sau nu au vibrat niciodată la cântecul “Trenul fără naş” sau “Strada ta” al celor de la Iris? 

As vrea să le mărturisesc mai ales celor care mă cunosc la fel  de mult pe cât îi cunosteam noi toţi pe cei din club că heavy-metalul mi-a salvat viaţa. Aveam 18-19 ani şi eram plin de frustrare. De ce? Pentru că ma confruntam cu aceleaşi probleme cu care se confruntă orice adolescent. Probleme de identitate, de dragoste, lipsa încrederii de sine, etc. Simţeam că părinţii nu mă pot înţelege şi ajuta,  cu una sau două excepţii îmi uram profesorii, şcoala mi se părea o corvoadă, predicile anoste ale preoţilor nu mă mai atrăgeau deloc şi gândurile de distrugere a tot şi toate din jur nu îmi dădeau pace. Si atunci, un rocker nebun, care şi în prezent îmi este unul dintre cei mai buni prieteni, “mi-a făcut cunoştinţă” cu cei de la Metallica. M-am dus în camera mea, am ascultat albumul “Master of puppets” şi cred că timp de două ore am strigat şi am dat din cap continuu. Când m-am oprit, mi-am dat seama că nu mai simţisem niciodată o asemenea pace şi linişte, dar şi o asemenea energie constructivă. Toată furia dispăruse. Din acel moment, am început să scriu poezii. Pentru că, din acel moment, am început să simt enorm. Ascultam versurile şi nu-mi venea să cred ce aud. Băieţii aştia vorbeau de moarte, de viaţă, de război, onoare şi puterea de a te ridica de jos şi a merge mai departe. Vorbeau despre un Dumnezeu păpuşar care mişcă actorii pe scenă – noi, oamenii, vorbeau despre un război care transformă un tânăr de 21 de ani într-o maşină de ucis, despre o planetă care se întunecă din cauza poluării, etc.

Heavy metal înseamnă cu mult mai mult decât un ritm nebunesc. Inseamnă simţire maximă, vibraţie, trăire. Inseamnă o celebrare a vieţii. Este exact ce sărbătoreau acei frumoşi tineri în clubul “Colectiv”.

Pe toti cei cărora le place să judece şi să arunce cu piatra, îi invit să asculte versurile melodiilor. O să aibă surpriza să descopere poate cele mai umaniste mesaje pe care le-au întâlnit în muzică. 

De la oră la oră numărul victimelor de la club creşte… 33…38…41…45… Dumnezeule mare! Când se va opri? Ne uităm la televizor şi vedem durere, lacrimi şi minciuni. Ne mint că au tot ce le trebuie, că au condiţii excelente pentru victime, că fac tot ce pot să le salveze…. Minciuni! Numai minciuni! Acum plătim factura a 25 de ani de stat în faţa televizorului şi de făcut… nimic. Pentru că în afară de a ne plânge unul pe umărul celuilalt, nu am făcut nimic. Am închis ochii când ne-au arătat morţii de la revoluţie, am închis ochii când şi-au dat oamenii foc în piaţa revoluţiei în semn de protest, am închis ochii când minerii au bătut şi omorît oameni, am închis ochii când ne-au ars bebeluşii în spital…. şi am schimbat canalul pe… Sclava Isaura, Mala Mujer, Robingo si Tânăr şi Neliniştit, etc sau mai recentele Masterchef, Wrestling, “Suleyman magnificul”, “Un show păcătos”, etc.

Dar e timpul să ne trezim. E timpul să ne întrebăm dacă aceasta este România în care vrem să trăim. Trebuie să ne trezim şi să ne întrebăm: cine sunt românii? ce valoare au ei? care este istoria noastră?

E timpul să ne cunoaştem cu adevărat istoria. E timpul să spunem că înaintaşii nostri au ţinut piept timp de sute de ani otomanilor în timp ce alte popoare “civilizate”au cucerit pe alţii şi au vărsat mult sânge.

E timpul sa aflam ca TRAIAN VUIA, AUREL VLAICU, HENRI COANDA, CONSTANTIN BRANCUSI, GEROGE ENESCU, CIPRIAN PORUMBESCU, LUCIAN BLAGA, MIRCEA ELIADE, EMIL CIORAN, EUGEN IONESCU, NADIA COMANECI, DUMITRU PRUNARIU, etc  sunt români. E timpul să aflăm că dacă nu ar fi fost un roman pe nume PETRACHE POENARU, nu ar mai fi existat stiloul şi că insulina a fost descoperită de fiziologul roman NICOLAE PAULESCU,  şi nu de americani, cei care doar i-au furat descoperirea. E timpul să aflăm că tehnologia de filmare slow-motion e inventată de doi români, RADU CORLAN  și PETRU POP, şi că pentru această invenţie Academia Americană de Film i-a premiat cu Scientific Engineering Award, un fel de Oscar în lumea științei. E timpul să citim publicistica lui MIHAI EMINESCU şi să înţelegem că înainte să fie un mare poet, a fost un mare patriot, care îi încondeia pe corupţii ţării. Si că de aceea a fost discreditat şi, mai mult ca probabil, ucis. E timpul să-l citim pe CARAGIALE şi să înţelegem că politicenii nu s-au schimbat deloc de la “O scrisoare pierdută”. Dimpotrivă, au devenit şi mai lacomi şi mai buni în arta manipulării. Si că e timpul să ripostăm. Dar în niciun caz cu violenţă. E timpul să aflăm despre GANDHI şi, despre cum e “să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume” si despre MARTIN LUTHER KING şi despre faptul că “vieţile noastre se încheie în momentul în care rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează”. E timpul să ne învăţăm copiii ce înseamnă empatie, toleranţă, dar şi vigilenţă şi spirit civic. Si mai înainte de toate, trebuie să renunţăm la atitudinea defetistă. Am auzit deja destule voci în jurul meu care spun: “degeaba ieşiti la protest, căci nimic nu se va schimba”. Dacă aşa este, atunci înseamnă că aceşti oameni minunaţi care au ars de vii au pierit degeaba. Inseamnă că vor mai pieri mulţi din noi şi că nimic nu se va schimba niciodată şi că trebuie să uităm că oameni ca Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat în foc pentru a salva vieţi. Sau că doi băieţi de 15 ani, pe nume Pavlos şi Laurenţiu şi-au scos prietenul imobilizat în scaunul cu rotile afară din iadul de la Colectiv. Inseamnă că în curând, noţiuni ca cinstea, empatia, încrederea, vor pieri, până când poporul însuşi va arde în incendiul devastator al neputinţei şi delăsării.

Omenirea învaţă greu. A trebuit să moară zeci de milioane de oameni în cele două războaie mondiale ca să înţelegem că “homo homini lupus est” şi că, odată pornit, răul este greu de oprit. Acum aproximativ 200 de ani, Edmund Burke spunea: “the only thing necessary for the triumph of evil is for good men to do nothing.”(Singurul lucru necesar ca răul să triumfe este ca oamenii de bine să nu facă nimic).

E timpul să facem ceva. Alternativa este sumbră. Dacă nu vom lua atitudine, răul se va răspândi şi într-o zi, ne vom da seama că nici măcar nu mai merită să încercăm să-l oprim, pentru că e prea târziu. Nimeni nu a înţeles asta mai bine ca Edward Yashinski, un poet evreu care a supravietuit Holocaustului, doar ca să moară într-o închisoare în Polonia comunistă. Nu cu mult timp înainte de a părăsi această lume, el scria: “Fear not your enemies for they can only kill you. Fear not your friends for they can only betray you. Fear only the indifferent who permit the killers and the betrayers to walk safely on earth” (Nu te teme de duşmani pentru că ei te pot doar ucide. Nu te teme de prieteni căci ei te pot doar trăda. Teme-te doar de cei indiferenţi care le permit ucigaşilor şi trădătorilor să meargă în siguranţă pe pământ) 

DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA PE CEI CE AU PIERIT IN ACEASTA TRAGEDIE! SA NE RUGAM PENTRU SANATATEA CELOR CARE AU SUPRAVIETUIT SI SE ZBAT INTRE VIATA SI MOARTE!